17:29
George Doga
Toată lumea aleargă după ceva atât de simplu, dar atât de greu de atins, respectiv fericirea. Mai precis, cum spunea Cioran: „toate întrebările se reduc la atît: cum poţi să nu fii cel mai nefericit?”. De fapt, tot periplul ăsta zadarnic serveşte unui scop parţial.
Osârdia epuizată de fiecare suflet este direct proporţională cu vicisitudinea devoratoare de carne şi nimb, iar deznodământul inevitabil este fericirea infinitezimală sau, mai bine zis, nefericirea vlăguită. Dezamăgirea omenirii, luată generic, conlucrează cu toate domeniile ştiinţei pentru a-şi masca tartuferia şi a birui în eterna luptă cu voinţa aparent nedesţelenită a omului naiv, deci a întregii lumi.
Ea mituieşte reacţiile enzimatice şi produce oţetul mâhnirii ce stinge orice mijire glucidică şi dătătoare de speranţă. Ea sapă adânc, mânată de un impuls euristic, până la nivel nuclear şi provoacă scandal subatomic, fisiuni eteroclite (sunt aşa deoarece, în loc de neutroni rapizi, expulzează violent particule de amăgire, combustibil ieftin ce alimentează stoicismul oamenilor în îmbrăţişarea incomensurabilei dezamăgiri finale).
Ea suceşte trupurile lui Watson, Crick și Wilkins („norocul” lor că au putrezit...), căci demonizează legăturile dintre bazele purinice şi pirimidinice, rezultând un ADN predestinat întemniţării gazdei în cufărul ricoşeurilor genetice ancestrale.
Ea sfidează universul şi anulează utopiile, pictând o paloare efemeră pe obrajii celebrei matematici abstracte şi exacte; din zero face unu, din unu face doi, iar mulţimea numerelor naturale e hanul alaiului de încercări nereuşite ale omului de a se opune deziluziei şi are un număr de camere ce tinde spre infinit.
Ea aţâţă magma şi bagă zâzanie în litosferă, ridicând munţi în plin şes şi săpând depresiuni în piscurile cele mai semeţe; obligă (da!) sclavul (omul) să administreze steroizi propriei amăgiri şi continuă urcuşul şi coborâşul (de ce nu?) anevoios fără a privi în spate.
Ea e sentimentul ascetic cel mai popular. Se hrăneşte cu seducerea lumii; o amplifică, o fierbe, o purifică şi o absoarbe la o plimbare prin parc, asemeni unui peripatetician ce-şi alimentează spiritul cu gânduri atent alese la umbra unui copac bătrân. E un prânz îmbelşugat, plin de asteroizi – rămăşiţe ale planetelor mândre – o cosmogonie gastronomică pusă în marşarier...
