16:06
George Doga
Strângi din dinții cheii franceze a subconștientului și, aparent inconștient, te trezești amorf, înconjurat de nimbul aburilor propriei transpirații evaporate.
Ce, credeai că poți profita de ubicuitatea Lui și, special crezându-te, poți sta întins pe calea ferată și acceleratul fără destinație precisă nu-ți va strivi orgoliul inexorabil de sub carnea slabă, dar plină de grăsimi?
Judecata celor din jur îți provoacă silă, ai putea regurcita ciuma măruntaielor frustrării, dar coloana de mercur a societății civilizate, din care faci parte, apasă prea tare pe umerii limbii înfometate de apartenență la juriul colectiv, cel avid după oprobriu, atitudine la care aderi, în ipocrizia-ți crasă.
Gazda lupanarelor de sub calviția mascată de podoaba capilară, un accesoriu ce susține declamațiile din fața subiectelor fără păr vâlvoi, trimite bobârnace satanice fizicului slab, sclav al ighemoniconului în continuă expansiune, un Guvern incompetent al eternului Parlament policameral, viclean, neastâmpărat, trădător.
Cariile trupului mânăncă nemiloase din calciul sărăcăcios al umbrei, furculița timpului scobind după petrolul solitudinii atomilor ce zac răsfirați prin eterul minții îmbătrânite; aici sălășluiesc sursele tartuferiei sincere și vivace, pocnind din biciul exuberanței otrăvite.
Bizar, exteriorul, în infecția lui, inoculează haznaua conștiinței cu o coropișniță-prototip, o eroare genetică a dăunătorului, o holeră agricolă a gândirii, disperată după obținerea biletului din primul rând la spectacolului eclozării, a renașterii prafului inhalat de nările aproape sufocate de pământul fertil evacuat de harnica Gryllotalpa brachyptera.
Materia va fi mereu schingiuită de neglijența intenționată a monstrului luciferic din adâncuri, un abis întunecat, geneza de după masacrul ultimilor fotoni ai limpezimii din epava privită cu dispreț de ochii mâniați ai oceanului fără de zooplancton și fitoplancton. Stai liniștit, focul se aprinde și cu cremenele, doar că, pe măsură ce stră-stră-stră-stră-nepoții eonilor îți invadează curtea din ce în ce mai avariată, nu vei ma avea ce incendia.
Individuația are hibele ei. Conținutul în putrefacţie al coșului de gunoi are aceleași caracteristici, indiferent de mizerabilul ce-a profitat de ejecția gândurilor: e regenerabil, e predispus uzitării întru distrugere, are avantajul de a se metamorfoza în idei sclipitoare, cu aureole confecționate din excreția excrețiilor, o dublă rafinare a unei substanțe infinit de murdară și, datorită popularității ei, o folosești și tu.
Lanțuri greoaie și încâlcite de ADN, scurtcircuite neuronale, banale, periculoase, belicoase, un morman de hematii purtătoare de țipete surde ale unui automatism cardiac ce scuipă saliva roșie a prihănirii, ecouri ale unor bătălii evanescente, frâne consumate pe circumvoluțiunile cicatrizate ale unor reliefuri gripate, vodeviluri urmărite de simțurile boante ale unui plictisit - anorexic spiritual -, cam aici e punctul de confluenţă al viiturilor maligne.
Fleoșc, hai să filozofăm. Mare brânză.
