17:01
George Doga
25 de ani fără „te iubesc”.
Cum să încep? Nu am spus nimănui niciodată cele două cuvinte, nici în glumă, nici în serios. Mi-a luat un sfert de veac să ating performanţa asta. Şi am iubit. Nu scriu asta pentru că sunt îngrijorat, ci pentru că nu-s îngrijorat! Eu sunt carapacea unei ţestoase. Sub ea se află teama de a sta întins pe plaja nudiştilor (probabil). Am nenumărate exemple în care mărturisirea asta (mă refer la cea sinceră) a distrus carapacea celui/celei ce a avut curajul să rămână cu chiloţii-n vine şi maioul atârnat de un baobab.
Receptorul s-a grăbit să arate lumii cum emiţătorul cifrului la propriu-i seif aleargă voios şi dezbrăcat prin curtea celui iubit, cea aparent invizibilă ochilor trecătorilor. Nasol, nu? Cum a fost posibil să ajung în punctul în care nici roata de tractor ce trece peste carapace să n-o spargă? Consecvenţa, cred. Şi... încăpăţânarea. Şi... teama, bineînţeles. Frica păzeşte bostana, spune un proverb. Doar că eu n-aştept ciorditori.
Moment potrivit pentru aşa recunoştinţă (declaraţia asta după care aleargă toţi e un semn de gratitudine faţă de persoana vizată, eu aşa cred) nu există. E doar aparenţa momentului propice. Până şi gândirea mea mai analitică e de acord cu asta. Fără matematică, fără schiţe, fără pattern-uri. E justificată fortăreaţa mea? Da şi nu. Dar e justificată „recunoaşterea recunoştinţei”? Da. Mereu. Nu-s mândru de „recordul” ăsta, dar dispare el. Câţi dintre voi aveţi carapace?
