Un sfert de veac în pielea unei reptile

25 de ani fără „te iubesc”.

Cum să încep? Nu am spus nimănui niciodată cele două cuvinte, nici în glumă, nici în serios. Mi-a luat un sfert de veac să ating performanţa asta. Şi am iubit. Nu scriu asta pentru că sunt îngrijorat, ci pentru că nu-s îngrijorat! Eu sunt carapacea unei ţestoase. Sub ea se află teama de a sta întins pe plaja nudiştilor (probabil). Am nenumărate exemple în care mărturisirea asta (mă refer la cea sinceră) a distrus carapacea celui/celei ce a avut curajul să rămână cu chiloţii-n vine şi maioul atârnat de un baobab.

Receptorul s-a grăbit să arate lumii cum emiţătorul cifrului la propriu-i seif aleargă voios şi dezbrăcat prin curtea celui iubit, cea aparent invizibilă ochilor trecătorilor. Nasol, nu? Cum a fost posibil să ajung în punctul în care nici roata de tractor ce trece peste carapace să n-o spargă? Consecvenţa, cred. Şi... încăpăţânarea. Şi... teama, bineînţeles. Frica păzeşte bostana, spune un proverb. Doar că eu n-aştept ciorditori.

Moment potrivit pentru aşa recunoştinţă (declaraţia asta după care aleargă toţi e un semn de gratitudine faţă de persoana vizată, eu aşa cred) nu există. E doar aparenţa momentului propice. Până şi gândirea mea mai analitică e de acord cu asta. Fără matematică, fără schiţe, fără pattern-uri. E justificată fortăreaţa mea? Da şi nu. Dar e justificată „recunoaşterea recunoştinţei”? Da. Mereu. Nu-s mândru de „recordul” ăsta, dar dispare el. Câţi dintre voi aveţi carapace?

Postat in: barbati,femei,ganduri,iubire,oameni