Ipocrizia de Paşti

Sursa foto

Se apropie Sfintele Paşti, adică Invierea Domnului (am scris asta pentru că sunt mulţi care nu ştiu ce sărbătorim când ciocnim ouă roşii; poate se lovesc de postarea asta). E şi post.

Acum este perioada în care toţi devenim ipocriţi (dar toţi, fără excepţii). Cum? Dându-ne sfinţi; hai, bine, nici chiar aşa. Jucând rolul credinciosului, evlaviosului, umilului, dreptului, onestului, blândului, bunului (răului şi urâtului,
după Paşti).

Bisericile vor fi pline din nou, ceara va fi topită în neştire, lumina va învinge întunericul oricărei uliţe, iertăm, suntem iertaţi (nu neapărat definitiv), ţinutele pompoase (la femei şi la bărbaţi) vor fi “trecute cu vederea” de enoriaşi, că doar ăsta-i scopul lor, să nu te scoată în evidenţă, iar toată suflarea va fi într-un armonios cerc în jurul bisericii, glăsuind “mişcată” ale Prohodului versuri.

Nu mâncăm ce nu trebuie, ne abţinem de la a face rele (măcar în Săptămâna Mare), poate băgăm şi de-un post negru vinerea, facem câteva cruci şi are loc formatarea hardului (aşa cred toţi). Mese îmbelşugate cu miel, drob, ouă, vin,
voie bună, dar toate astea ţin doar 3 zile (ca-n poveşti).

De miercuri totul revine la normal, ipocrizia parcă nici n-a fost, iar creştinii de pretutindeni încetează a mai ridica privirea spre cer (aşa, cu patimă, trăind intens fiecare cuvânt citit de popă) şi câmpul vizual e iar limitat la cele lumeşti (şi bune :) ). Totul se uită, iar greşim (oameni suntem, nu?), dar nu ne căim (oameni suntem), picăm în păcat şi demonstrăm încă o dată că suntem neamuri cu Adam şi Eva :)

Dar credinţa există!!! Numai că în anumite perioade ale anului, când efectul de turmă înduioşeaza fiinţa şi conştiinţa şi păstorul adună toate oile într-un singur loc (nu păstorul Mântuitorul, ci alţi… baci)

Mai mult »

România - pastel

Sursa foto

N-am avut până acum nicio postare dedicată ecsclusiv României. Ca să evidenţiez mai cu spor unicitatea iei, m-am gândit să realizez un articol în spiritul “x facts about y”, aşa că let’s hit the road, Ioane (în loc de Jack). Zece lucruri despre ţara noastră pe care le/nu le ştiaţi.

1. Este ţara unde totul e posibil, în circumstanţe imposibile.

2. Pe aici Dumnezeu nu trece nici în concediu, dar când îşi îndreaptă privirea spre acest stat (câteva secunde), enoriaşii îl hulesc, în frunte cu feţele bisericeşti

3. In acest tărâm de vis suntem plătiţi cu bani de cingo pentru a fi exploataţi (nu mă refer la oamenii angajaţi… deocamdată; statul primeşte redevente-mărunţiş pentru a-i fi valorificate resursele care sunt din belşug, Slavă Domnului)

4. Salariile din România, raportate la lefurile din UE, sunt ca bancnotele mototolite din mâna unui copil visător ce ajunge într-un showroom şi îi spune dealer-ului că a venit să cumpere Lamborghini-ul din wallpaper-ul de acasă pe care-l venerează (acum mă refer la angajaţi)

5. Apocalipsa descrisă de evanghelistul Ioan în Sfânta Scriptură va lovi prima dată la noi. Atât.

6. Tara lui Traian (luaţi-o cum vreţi :) ) se află la confluenţa dintre ploaia de vapori expulzaţi din oala cu măruntaie ce dă în clocot (aparţine babei Cloanţa, vrăjitoarea number 1, strămoşul Vane$$ei şi Meli$ei, care-a dat cu jinx în tot poporu’ român şi de atunci toate-i ies pe dos) şi… Dunăre :)

7. Aici nimic nu se pierde, ci se tranformă (în bani, dar nu de către oricine; băieţii şi fetele deştepte au învăţat chimie din plăcere, concluzia lui Lavoisier materializându-se prin FURT).

8. “De pe unele frunţi şi muştele pleacă dezamăgite” – România-i fruncea (din nou, luaţi-o cum vreţi :) ).

9. Este locul unde cuvântul “datorie” este monosemantic, având doar sensul de “credit” (obligaţia/responsabilitatea, mai ales la nivelurile înalte ale conducerii ţării, pică; datoria creşte).

10. România este ţara în care omul ce pune capu’ pe pernă nu speră la o zi mai bună, ci la o zi la fel de proastă, nu şi mai proastă.

Mai mult »

Motorul gripat şi divinitatea

Sursa foto

Trăim în secolul vitezei (dacă nu-i ştiam titulatura, măcar i-am simţit viteza). Grijile continuă să apese, circulaţia e din ce în ce mai aglomerată pe autostrada vieţii şi rareori mai dai de câte-un indicator ce necesită oprire (se încalcă şi regulile astea tot mai des, destinaţia finală fiind deseori somnul de la capătul drumului parcurs într-o zi).

Zâmbim, plângem, ne certăm, ne împăcăm, iertăm, suntem iertaţi, păcătuim (nu conştientizăm asta... pe moment), ne aducem aminte de Dumnezeu la miracole, la nevoie, sau Îl pomenim la evenimente ca cel din Argentina sau din Românica noastră ("Doamne, ai milă de noi/de ei!"). Apoi reluăm căderea în păcat (conştientizată sau nu), băgăm cheia-n contactul autovehiculului pe care-l folosim de când ne-am născut (dat tot de El), apăsăm ambreiajul, punem în viteza 1 şi reluăm rutina pe aceeaşi autostradă (sau alte drumuri lăturalnice, dar la fel de bătătorite).

Injurăm, lăudăm, simpătizam, socializăm, antipatizăm, ne zbatem, iar păcătuim, iar trecem pe lângă STOP, dar nu oprim şi somnul e din nou garajul maşinii. Aşa că stau şi mă/vă intreb, mai spune cineva rugăciunea dinaintea parcării automobilului cu raţiune, credinţă (aşa se pretinde), conştiinţă şi predispoziţie la păcat? Câţi dintre voi/noi se/mai roagă înainte de culcare? Câţi Îi multumesc Lui pentru bucatele de pe masă înainte/după servirea lor (kebab-ul, shaorma şi sandwich-ul servite la fast-food, tot bucate sunt, chiar dacă nu-s servite tradiţional în familie, alături de cei dragi; contextul propice unei rugăciuni, aşa cum mai îl vedeţi prin filme, când mesenii se ţin de mână, e doar în filme; indiferent de ce bagi în gură şi unde mănânci, tot necesită mulţumire)?

Viteza erei în care trăim a făcut din rugă (un... document Word, să zicem, ce-ar trebui să stea deschis mereu) un simplu shortcut pe desktop, pe care-l deschidem când ne aflăm pe ulite izolate, odată la săptămână, poate? Sănătatea, care-i cea mai de preţ, este un alt lucru esenţial pentru care trebuie să-I mulţumim Lui Dumnezeu (din păcate, doar când motorul maşinii se gripează, ne amintim să-L invocăm).

PS: Gigi Becali are grijă să ne reamintească de Cel De Sus.

Mai mult »