Scrisorile de dragoste şi câinii nedomesticiţi

Sursa foto

A fost odată Scufiţa Roşie. Lupul cel şiret a răpit-o. End of story.

Când am auzit poveşti prăfuite din era scrisorilor, m-am uitat la noi, tinerii de azi. Avem acces la Facebook, Twitter, WhatsApp, BBM, Gmail, Yahoo, Snapchat (!), Google +... De oriunde, chiar şi din WC, incinta-gazdă a atâtor poze decente cu iubite ce se dau la lupi.

Revin la vremurile apuse, când tânărul îndrăgostit pleca încrezător în armată, lăsându-şi iubita înflăcărată acasă, visătoare la permisiile soldatului cu inimă de ciocolată. El şi ea nu ştiau de emoticoane, de offline messagges, de buzz, de poke. Ei îşi expediau toată dragostea prin Poşta Română, iar contactul destinatarului cu rândurile împroşcate cu cerneală avea delay, ay, ay, ay, şi nu ajungea să citească declaraţiile de dragoste în timpul necesar unei unde sonore de a ajunge de pe Lună la Houston, Texas. Aş putea spune că pe atunci iubirea se desfăşura cu viteza trenului.

Discoteca era deschisă 2 ore pe săptămână, vizionarea unui film pe VHS era mereu de evitat, căci iubita militarului detesta mirosul înţepător al ciorapilor împuţiţi din camera plină cu indivizi avizi după mişcările date pe fast-forward ale unor actori indieni mediocri. Lupii cei însetaţi după sânge fierbinte de iubite aparent abandonate erau, în timpurile alea, prin păduri, căutând hoituri de oi bolnave de-ale lui Ghiţă Ciobanul. Expunerea fetelor la viclenia câinelui nedomesticit tindea spre zero, iar parfumul din „email” (de deodorant de la turci) dăinuia în lobul creierului Scufiţei, nu cel aferent simţului olfactiv.

Azi, toată lumea e conectată, şi nu Nokia e responsabilă pentru asta. De mână cu tine, Scufiţa Roşie îşi face o poză la „hips” şi o trimite unuia pe Snapchat, mai îi dă un forward şi pe WhatsApp şi, între timp, cât tu îi cumperi îngheţată, mai bagă de-un checkin: „Cu iubi – at Parcul din Urlaţi”. Cam la viteza asta ajung lupii să adulmece hematiile zburdalnice ale „nevinovatelor”.

Aşadar, dragii noştri veterani, longevitatea unei relaţii din viitorul vostru – prezentul nostru – este de apreciat; nu, este demnă de maximă admiraţie! Nu e nevoie să vină cineva să ne „recruteze” cu arcanul. Scufiţa e-n primejdie la fiecare pas, la fiecare megabyte uploadat/downloadat, e un război rece-n desfăşurare, iar armele sunt la îndemâna oricui! Octeţii circulă la mişcare browniană, difuzia Social Media naşte fiare, naşte nevinovate, condamnă neatenţia. E un Revelion al lupilor în codrul luminat al internetului! E dracu’! :)

PS: lupul poţi fi chiar tu! Scufiţa Roşie chiar eşti tu! =))

Mai mult »

Un sfert de veac în pielea unei reptile

25 de ani fără „te iubesc”.

Cum să încep? Nu am spus nimănui niciodată cele două cuvinte, nici în glumă, nici în serios. Mi-a luat un sfert de veac să ating performanţa asta. Şi am iubit. Nu scriu asta pentru că sunt îngrijorat, ci pentru că nu-s îngrijorat! Eu sunt carapacea unei ţestoase. Sub ea se află teama de a sta întins pe plaja nudiştilor (probabil). Am nenumărate exemple în care mărturisirea asta (mă refer la cea sinceră) a distrus carapacea celui/celei ce a avut curajul să rămână cu chiloţii-n vine şi maioul atârnat de un baobab.

Receptorul s-a grăbit să arate lumii cum emiţătorul cifrului la propriu-i seif aleargă voios şi dezbrăcat prin curtea celui iubit, cea aparent invizibilă ochilor trecătorilor. Nasol, nu? Cum a fost posibil să ajung în punctul în care nici roata de tractor ce trece peste carapace să n-o spargă? Consecvenţa, cred. Şi... încăpăţânarea. Şi... teama, bineînţeles. Frica păzeşte bostana, spune un proverb. Doar că eu n-aştept ciorditori.

Moment potrivit pentru aşa recunoştinţă (declaraţia asta după care aleargă toţi e un semn de gratitudine faţă de persoana vizată, eu aşa cred) nu există. E doar aparenţa momentului propice. Până şi gândirea mea mai analitică e de acord cu asta. Fără matematică, fără schiţe, fără pattern-uri. E justificată fortăreaţa mea? Da şi nu. Dar e justificată „recunoaşterea recunoştinţei”? Da. Mereu. Nu-s mândru de „recordul” ăsta, dar dispare el. Câţi dintre voi aveţi carapace?

Mai mult »

Climaxul iubirii mele

Sursa foto

Am vorbit despre iubire, am făcut mişto de iubire, dar nu am scris niciodată despre ea, cea pe care o iubesc şi care mă iubeşte necondiţionat. Deşi mă suportă cu toate defectele cu care vin la pachet, aş iubi-o şi fără să-mi afişeze niciun pic de afecţiune. Deşi uit câteodată să-i arăt cât ţin la ea, nu primesc în schimb decât mai multă dragoste. Ea e acolo, lângă mine, indiferent de ce comportament am, indiferent de gradul de influenţă negativă pe care l-aş exercita asupra ei, indiferent...

Tu ai pe cineva în viaţa ta care corespunde descrierii mele? Am iubit-o de la prima vedere/atingere, iar starea ei de spirit, fericirea ei, nefericirea ei, m-a „lovit” întotdeauna, chiar la nivel organic. Tu ai iubit vreodată pe cineva aşa de tare? Eu ştiu că ea este cea mai importantă în viaţa mea, iar cuvântul „certitudine” este un substantiv slab pentru descrierea siguranţei din declaraţia mea. Poţi spune şi tu asta despre cineva?

Poţi spune şi tu asta despre ea? Bine, îmi vei spune, dar mai sunt şi altele, nu-i cazul să-i ridici statuie exclusiv ei. Te-aş contrazice cu vehemenţă şi, pentru a-mi susţine argumentul, da, i-aş ridica şi statuie! Ea este singura pentru care am senzaţia că iubirea ce i-o întorc e dramatic de insuficientă, nicio floare, niciun parfum, nimic lumesc nefiind de ajuns pentru a-mi manifesta sentimentele sau, mai bine zis, pentru a face palpabil cel mai nobil lucru din umanitate: iubirea.

Nu este perfectă, cum nici cea din viaţa ta nu este perfectă, dar e perfectă pentru mine (sună a clişeu, dar ştim cum sunt clişeele...). Aş putea arunca figuri de stil cu lopata, aş putea să-i scriu cântece, poezii, să-i aduc nisip din interiorul piramidelor, praf de stele, dar ea m-ar opri din „spasmul” meu demonstrativ şi mi-ar spune că eu sunt suficient, că prezenţa mea e cea mai mulţumitoare, că existenţa mea în viaţa ei e îndestulătoare.

Ţi-a spus şi ţie cineva asta? Chiar dacă nu ţi-a spus-o, sunt sigur că ai simţit asta. E ea, mama. La mulţi ani, MAMĂ!

Mai mult »

1 kil de machiaj = frumuseţe?

Inspirat de un clip ce l-am văzut pe site-ul Gândul, vreau să spun câteva cuvinte despre machiaj, femei, frumuseţe... În particular, fata aceea e make-up artist, ştie ce face şi obţine rezultate uimitoare.

Dac-aş vedea-o pe stradă nemachiată, aş trece pe lângă ea fără să-mi întorc capul. Nu aceeaşi ar fi situaţia dacă aş trece pe lângă varianta ei cu 1 kil de machiaj aplicat pe cca. 30 de cm pătraţi de piele.

Acum să trecem la ale noastre. Stau şi mă întreb, văzând ce transformări au loc în urma machiajului, mai există frumuseţe naturală? Ce vedem pe stradă/nenumărate locuri e machiaj sau chipul de sub machiaj? E trist că ajung să îmi pun asemenea întrebări! „Româncele sunt femei frumoase” e un eufemism?

Tre’ să le vedem adevăratul chip doar după ce ies de sub duş? E nevoie de apă pentru a dezvălui adevărata lor înfăţişare? Voi îndrăzni să arunc cu procentele! Cred (din ce în ce mai mult) că 90% din ce consideră bărbaţii a fi frumos (în materie de femei) e fals. Astfel, 10% e puritate, restu-i... fard (generic vorbind).

Acum vorbesc în numele meu: voi fi reticent în a spune că o persoană de sex feminin arată bine. Va trebui să fac mereu un exerciţiu de imaginaţie şi să dezbrac faţa din faţa-mi de hainele bine alese (!). N-am descoperit apa caldă, dar mai trag un semnal de alarmă în trenul ce găzduieşte pasagere „incognito” :) Sorry. Pun un clip mai jos.

Mai mult »

Arma letală

Sursa foto

„Ignorance is bliss” – spunea cineva. Are dreptate. Efectele ei depind de modul de manifestare, scopul, persoana vizată şi, mai ales, de cel/cea care o... exercită. Sunt persoane care apelează la ignoranţă pentru a evita oamenii ce le sunt antipatici. Sund indivizi care joacă pe această carte pentru a provoca oftică (hehe, câte cazuri ştiu).

Dar mai sunt unii oameni care recurg la folosirea acestei arme pentru a-şi masca simpatia pentru cineva/a accentua misterul şi respectiv, de a mări doza de curiozitate din partea celui/celei pe care îl/o plac. Problema armelor (celor adevărate) e că mai se şi descarcă, fără ca cel ce le foloseşte să vrea. Dificultatea în folosirea acestei mitraliere constă în numărul de gloanţe pe care-l vrem ţâşnit pe ţeavă, frecvenţa lor şi decizia ce trebuie luată în caz că încărcătorul a rămas gol...

„Less is more” este un alt principiu cunoscut de mulţi. E potrivit şi în cazul ignoranţei? Da. Prea multă evitare deliberată poate răni, iar leziunile provocate de gloanţe sunt grave. O să fac o paralelă :) O domnişoară ce poartă o fustă mini-curea poate inspira ceva de genu’: „Ştiu că mă vrei, dar poţi începe cu o palmă. Pe fund” :)) O altă don’oară poartă o rochiţă vaporoasă pân’ la genunchi. Ea poate lansa mesajul ăsta: „Ajungi la mine, dar tre’ să depui un pic efort.” Cea de-a 3-a fată poartă o rochie lungă, lejeră, fără decolteu, fără briz-briz-uri. Ea ţi-ar spune: „Mută-ţi privirea la cea cu fustă mini, eu vreau doar să... citesc.”

3 situaţii, 3 tipuri de efecte (am zis „poate” în cele 3 cazuri; nu-i general valabil, nici măcar parţial valabil :) ), 3 feluri de mitralieră. Cum am specificat, depinde de mai mulţi factori. Dacă scopu-i de evitare totală, comută pe foc automat şi lipeşte cu scotch trăgaciul. Dacă ofticarea/generarea de invidie e ţelul, ţinteşte bine! Afişarea unui oarecare mister se poate face şi cu un pistol. Când ai terminat de tras, îl poţi pune în teacă :)

Mai mult »