Scrisorile de dragoste şi câinii nedomesticiţi

Sursa foto

A fost odată Scufiţa Roşie. Lupul cel şiret a răpit-o. End of story.

Când am auzit poveşti prăfuite din era scrisorilor, m-am uitat la noi, tinerii de azi. Avem acces la Facebook, Twitter, WhatsApp, BBM, Gmail, Yahoo, Snapchat (!), Google +... De oriunde, chiar şi din WC, incinta-gazdă a atâtor poze decente cu iubite ce se dau la lupi.

Revin la vremurile apuse, când tânărul îndrăgostit pleca încrezător în armată, lăsându-şi iubita înflăcărată acasă, visătoare la permisiile soldatului cu inimă de ciocolată. El şi ea nu ştiau de emoticoane, de offline messagges, de buzz, de poke. Ei îşi expediau toată dragostea prin Poşta Română, iar contactul destinatarului cu rândurile împroşcate cu cerneală avea delay, ay, ay, ay, şi nu ajungea să citească declaraţiile de dragoste în timpul necesar unei unde sonore de a ajunge de pe Lună la Houston, Texas. Aş putea spune că pe atunci iubirea se desfăşura cu viteza trenului.

Discoteca era deschisă 2 ore pe săptămână, vizionarea unui film pe VHS era mereu de evitat, căci iubita militarului detesta mirosul înţepător al ciorapilor împuţiţi din camera plină cu indivizi avizi după mişcările date pe fast-forward ale unor actori indieni mediocri. Lupii cei însetaţi după sânge fierbinte de iubite aparent abandonate erau, în timpurile alea, prin păduri, căutând hoituri de oi bolnave de-ale lui Ghiţă Ciobanul. Expunerea fetelor la viclenia câinelui nedomesticit tindea spre zero, iar parfumul din „email” (de deodorant de la turci) dăinuia în lobul creierului Scufiţei, nu cel aferent simţului olfactiv.

Azi, toată lumea e conectată, şi nu Nokia e responsabilă pentru asta. De mână cu tine, Scufiţa Roşie îşi face o poză la „hips” şi o trimite unuia pe Snapchat, mai îi dă un forward şi pe WhatsApp şi, între timp, cât tu îi cumperi îngheţată, mai bagă de-un checkin: „Cu iubi – at Parcul din Urlaţi”. Cam la viteza asta ajung lupii să adulmece hematiile zburdalnice ale „nevinovatelor”.

Aşadar, dragii noştri veterani, longevitatea unei relaţii din viitorul vostru – prezentul nostru – este de apreciat; nu, este demnă de maximă admiraţie! Nu e nevoie să vină cineva să ne „recruteze” cu arcanul. Scufiţa e-n primejdie la fiecare pas, la fiecare megabyte uploadat/downloadat, e un război rece-n desfăşurare, iar armele sunt la îndemâna oricui! Octeţii circulă la mişcare browniană, difuzia Social Media naşte fiare, naşte nevinovate, condamnă neatenţia. E un Revelion al lupilor în codrul luminat al internetului! E dracu’! :)

PS: lupul poţi fi chiar tu! Scufiţa Roşie chiar eşti tu! =))

Mai mult »

Un sfert de veac în pielea unei reptile

25 de ani fără „te iubesc”.

Cum să încep? Nu am spus nimănui niciodată cele două cuvinte, nici în glumă, nici în serios. Mi-a luat un sfert de veac să ating performanţa asta. Şi am iubit. Nu scriu asta pentru că sunt îngrijorat, ci pentru că nu-s îngrijorat! Eu sunt carapacea unei ţestoase. Sub ea se află teama de a sta întins pe plaja nudiştilor (probabil). Am nenumărate exemple în care mărturisirea asta (mă refer la cea sinceră) a distrus carapacea celui/celei ce a avut curajul să rămână cu chiloţii-n vine şi maioul atârnat de un baobab.

Receptorul s-a grăbit să arate lumii cum emiţătorul cifrului la propriu-i seif aleargă voios şi dezbrăcat prin curtea celui iubit, cea aparent invizibilă ochilor trecătorilor. Nasol, nu? Cum a fost posibil să ajung în punctul în care nici roata de tractor ce trece peste carapace să n-o spargă? Consecvenţa, cred. Şi... încăpăţânarea. Şi... teama, bineînţeles. Frica păzeşte bostana, spune un proverb. Doar că eu n-aştept ciorditori.

Moment potrivit pentru aşa recunoştinţă (declaraţia asta după care aleargă toţi e un semn de gratitudine faţă de persoana vizată, eu aşa cred) nu există. E doar aparenţa momentului propice. Până şi gândirea mea mai analitică e de acord cu asta. Fără matematică, fără schiţe, fără pattern-uri. E justificată fortăreaţa mea? Da şi nu. Dar e justificată „recunoaşterea recunoştinţei”? Da. Mereu. Nu-s mândru de „recordul” ăsta, dar dispare el. Câţi dintre voi aveţi carapace?

Mai mult »

Arma letală

Sursa foto

„Ignorance is bliss” – spunea cineva. Are dreptate. Efectele ei depind de modul de manifestare, scopul, persoana vizată şi, mai ales, de cel/cea care o... exercită. Sunt persoane care apelează la ignoranţă pentru a evita oamenii ce le sunt antipatici. Sund indivizi care joacă pe această carte pentru a provoca oftică (hehe, câte cazuri ştiu).

Dar mai sunt unii oameni care recurg la folosirea acestei arme pentru a-şi masca simpatia pentru cineva/a accentua misterul şi respectiv, de a mări doza de curiozitate din partea celui/celei pe care îl/o plac. Problema armelor (celor adevărate) e că mai se şi descarcă, fără ca cel ce le foloseşte să vrea. Dificultatea în folosirea acestei mitraliere constă în numărul de gloanţe pe care-l vrem ţâşnit pe ţeavă, frecvenţa lor şi decizia ce trebuie luată în caz că încărcătorul a rămas gol...

„Less is more” este un alt principiu cunoscut de mulţi. E potrivit şi în cazul ignoranţei? Da. Prea multă evitare deliberată poate răni, iar leziunile provocate de gloanţe sunt grave. O să fac o paralelă :) O domnişoară ce poartă o fustă mini-curea poate inspira ceva de genu’: „Ştiu că mă vrei, dar poţi începe cu o palmă. Pe fund” :)) O altă don’oară poartă o rochiţă vaporoasă pân’ la genunchi. Ea poate lansa mesajul ăsta: „Ajungi la mine, dar tre’ să depui un pic efort.” Cea de-a 3-a fată poartă o rochie lungă, lejeră, fără decolteu, fără briz-briz-uri. Ea ţi-ar spune: „Mută-ţi privirea la cea cu fustă mini, eu vreau doar să... citesc.”

3 situaţii, 3 tipuri de efecte (am zis „poate” în cele 3 cazuri; nu-i general valabil, nici măcar parţial valabil :) ), 3 feluri de mitralieră. Cum am specificat, depinde de mai mulţi factori. Dacă scopu-i de evitare totală, comută pe foc automat şi lipeşte cu scotch trăgaciul. Dacă ofticarea/generarea de invidie e ţelul, ţinteşte bine! Afişarea unui oarecare mister se poate face şi cu un pistol. Când ai terminat de tras, îl poţi pune în teacă :)

Mai mult »

Certificatul uitat în sertar

Mi-am propus să scriu şi despre asta. Prea multe nunţi, frate! Căsătoria a trecut de la facultativ la obligatoriu, gen. Bani, invitaţi, mâncare, băutură, muzică şi voie bună. Apoi? Apoi circul aferent din sălile de judecată, partaje, copii a căror tutelă e minge de ping pong şi multă bătaie de cap. Nenică, fericirea (că la asta aspiră cuplurile ce fac pasul ăsta) nu se manifestă numai dacă ai acte! Ea poate fi simţită şi când mănânci un kebab şi bei o bere după (şi nu ai semnat nimic! :) ).

Ricky Gervais (dacă n-aţi auzit de el, ruşine!), pe lângă faptul că este plin de umor, mai are şi înţelepciune (am spus în altă postare că e o conexiune strânsă între doxă şi umor). Trăieşte de mulţi ani, fericit, în armonie, cu o doamnă. Nu s-au luat nici acum şi nici nu vor să facă asta. Bineînţeles că şi ea este de acord cu acest aspect (bravo!), transparenţa din relaţia lor fiind mai cristalină decât cea din sânul unei căsnicii.

Aş fi de acord cu căsătoria, numai dacă îmi garantează cineva că divorţul nu-i o opţiune, ceea ce e imposibil. De ce? Fiindcă oamenii sunt fiinţe complexe, unice, iar socializarea din cadrul societăţii nu ţine cont de certificatul uitat în sertarul din dormitor. Cred că oamenii nu (prea) se schimbă, dar gradul de compatibilitate cu o altă persoană se poate schimba (sau rămâne acelaşi, dar la un nivel mai scăzut decât cel dintre unul din soţi şi o terţă persoană...).

Nu ştiu (nu cred că) dacă mentalitatea omului s-a schimbat de-a lungul timpului radical, dar vremurile cu siguranţă s-au schimbat. Singura mare problemă care (din nou) are ca şi „soluţionare” căsătoria este apariţia copiilor. Intervine doctrina societăţii care spune că nu-i bine ca un copil să crească fără părinţi (soţi...). Dar asta spun acum (eu). Dacă mă voi căsători vreodată, fie am fost mituit [=))], fie am ales să fac o greşeală în deplinătatea facultăţilor mintale :)

Mai mult »

Îmi plac oamenii...

Sursa foto

Mărturisesc cu certitudine că îmi plac oamenii inteligenţi. Am mai spus, inteligenţa este atrăgătoare. Dacă interlocutorul e ager în gândire, piere plictiseala, monotonia, rutinizarea subiectelor de discuţie...

Mai îmi plac şi oamenii cu simţul umorului foarte dezvoltat. Am spus asta deoarece cred cu tărie că umorul gras nu poate fi decât în posesia unei persoane bine dotate (intelectual :) ). Îmi plac oamenii cu bun simţ. Acesta se dobândeşte, se dezvoltă şi se aplică. Cei care sunt „din topor” ar trebui să stea... în păduri.

Simpatizez oamenii simpatici. Ce înseamnă simpatic pentru mine? Este acea persoană care are o aureolă a bunei dispoziţii (la figurat) în permanenţă şi un caracter tonic (la propriu). Îmi plac oamenii curajoşi (eu nu-s aşa, din păcate; lipsa curajului pur vine din prea multă prudenţă şi... calcule, cred), care sunt dispuşi să facă faţă oricărei provocări.

Îmi place să văd zâmbetul cât mai des pe feţele semenilor. Emană optimism (de care cam dus lipsă :) ), sănătate şi bunăstare. Prefer persoanele care au un foarte bun autocontrol; în situaţii limită e bine să posezi aşa ceva, această virtute făcând diferenţa în majoritatea cazurilor.

Bunătatea este o caracteristică ce-i rezervă celui ce-o are respectul, aprecierea şi simpatia mea. Modestia get-beget e încă o calitate ce-o apreciez la oameni. Mândria nu duce nicăieri (sau duce... undeva departe; cc Lucifer).

Mai sunt şi alte lucruri care mă atrag la oameni, dar, în mare, asta apreciez la cineva. Ah, nu-mi plac oamenii ce nu se regăsesc aici (doh, ce concluzie „entelijentă” am tras :)) ). Am spus-o ca să reliefez mai eficient ceea ce se deducea deja :)

Mai mult »