Mare brânză

Susa foto

Strângi din dinții cheii franceze a subconștientului și, aparent inconștient, te trezești amorf, înconjurat de nimbul aburilor propriei transpirații evaporate.

Ce, credeai că poți profita de ubicuitatea Lui și, special crezându-te, poți sta întins pe calea ferată și acceleratul fără destinație precisă nu-ți va strivi orgoliul inexorabil de sub carnea slabă, dar plină de grăsimi?

Judecata celor din jur îți provoacă silă, ai putea regurcita ciuma măruntaielor frustrării, dar coloana de mercur a societății civilizate, din care faci parte, apasă prea tare pe umerii limbii înfometate de apartenență la juriul colectiv, cel avid după oprobriu, atitudine la care aderi, în ipocrizia-ți crasă.

Gazda lupanarelor de sub calviția mascată de podoaba capilară, un accesoriu ce susține declamațiile din fața subiectelor fără păr vâlvoi, trimite bobârnace satanice fizicului slab, sclav al ighemoniconului în continuă expansiune, un Guvern incompetent al eternului Parlament policameral, viclean, neastâmpărat, trădător.

Cariile trupului mânăncă nemiloase din calciul sărăcăcios al umbrei, furculița timpului scobind după petrolul solitudinii atomilor ce zac răsfirați prin eterul minții îmbătrânite; aici sălășluiesc sursele tartuferiei sincere și vivace, pocnind din biciul exuberanței otrăvite.

Bizar, exteriorul, în infecția lui, inoculează haznaua conștiinței cu o coropișniță-prototip, o eroare genetică a dăunătorului, o holeră agricolă a gândirii, disperată după obținerea biletului din primul rând la spectacolului eclozării, a renașterii prafului inhalat de nările aproape sufocate de pământul fertil evacuat de harnica Gryllotalpa brachyptera.

Materia va fi mereu schingiuită de neglijența intenționată a monstrului luciferic din adâncuri, un abis întunecat, geneza de după masacrul ultimilor fotoni ai limpezimii din epava privită cu dispreț de ochii mâniați ai oceanului fără de zooplancton și fitoplancton. Stai liniștit, focul se aprinde și cu cremenele, doar că, pe măsură ce stră-stră-stră-stră-nepoții eonilor îți invadează curtea din ce în ce mai avariată, nu vei ma avea ce incendia.

Individuația are hibele ei. Conținutul în putrefacţie al coșului de gunoi are aceleași caracteristici, indiferent de mizerabilul ce-a profitat de ejecția gândurilor: e regenerabil, e predispus uzitării întru distrugere, are avantajul de a se metamorfoza în idei sclipitoare, cu aureole confecționate din excreția excrețiilor, o dublă rafinare a unei substanțe infinit de murdară și, datorită popularității ei, o folosești și tu.

Lanțuri greoaie și încâlcite de ADN, scurtcircuite neuronale, banale, periculoase, belicoase, un morman de hematii purtătoare de țipete surde ale unui automatism cardiac ce scuipă saliva roșie a prihănirii, ecouri ale unor bătălii evanescente, frâne consumate pe circumvoluțiunile cicatrizate ale unor reliefuri gripate, vodeviluri urmărite de simțurile boante ale unui plictisit - anorexic spiritual -, cam aici e punctul de confluenţă al viiturilor maligne.

Fleoșc, hai să filozofăm. Mare brânză.

Mai mult »

Regie, actori și lumânări

Sursa foto

Vom ajunge să ne bucurăm când cauzele prăbușirii unui avion sunt reprezentate de erori de pilotaj/hibe de construcție/condiții meteo incompatibile cu zborul/Dumnezeu/Scaraoschi etc. Ce s-a întâmplat cu acea cursă comercială, ținta unei rachete lansate de pe sol rusesc (pentru că așa și e!), aparținând companiei aeriene responsabile pentru dispariția subită a unei alte curse cu civili, este mai puțin șocant decât ce se întâmplă în fâșia Gaza, spre exemplu, dar cu repercusiuni egale: moartea unor oameni nevinovați.

Indiferent de ce parte a Globului vorbim, de numărul victimelor sau de gravitatea evenimentelor tragice, cineva, un outsider, o aparentă entitate imparțială, are de câștigat. Iluminați, masoni, mafioți, moguli, companii, teroriști deghizați în samariteni, toți au un interes din baia de sânge, colectiv sau individual. Ce, revoluția din 89’ a fost o întâmplare, un efort declanșat de ai noștri, din proprie inițiativă? Armata unui stat și-a executat președintele, fără a fi trasă de urechi de cineva important. Democrația, aparența ei, am câștigat-o prin sânge, sânge cu care ne-am mânjit în mod inconștient, dar conștient în ochii și, mai ales, buzunarele categoriilor amintite mai sus.

Ciclicitatea sacrificiilor lumii pentru bunăstarea buricului acesteia este bine pavată pe caldarâmul istoriei. Războaiele nu sunt altceva decât violuri economice, al căror deznodământ nu e marcat de pârnaie, ci de însușirea banilor în mod legal, cu sentințe date de marile tribunale, cu procese controversate și cu delimitări clare ale învingătorilor și învinșilor, așa cum le place maselor. Mereu se vor găsi câteva miliarde de oameni ce pot fi folosite ca martori în judecarea nenorocirilor soldate cu mii, sute de mii, milioane de semeni – victime colaterale. Da, nimic nu e gratis pe lumea asta. Pedepsim câștigătorii, pedepsim perdanții, tratatele de pace curg, strângerile de mâini se înmulțesc, banii ajung tot unde trebuie, cadavrele ajung tot acolo unde n-au nevoie de... petrol, gaze naturale, armament.

Avem ochi, avem urechi, avem glas, le putem folosi, dar, paradoxal, stăm în culisele spectacolului și nu vedem cum se pregătesc actorii. De ce? Fiin’că noi suntem actorii. Chiar și conștientizarea acestui fapt nu schimbă cu nimic scenariul sau influența mâinii invizibile regizorale.
Dăm puțin zoom in, ajungem în România. Jocurile de aici sunt mai puțin importante, dar îndeajuns de semnificative încât să stimuleze simțurile macro ale jucătorilor importanți de pe teren. În noiembrie, la alegerile prezidențiale, se vor întâmpla câteva lucruri:

1. oamenii vor vota prost;
2. votul prost va fi bun pentru cineva;
3. nu vor exista voturi bune, date fiind opțiunile;
4. schimbarea va fi doar pe hârtie;
5. vom fi, din nou, sclavii ciclicității

Ah, uitam. De ce pro-rușii nu pot fi bombardați, „din greșeală”, de un avion ucrainean? Cam așa stau lucrurile când ți se dau gloanțe să le folosești pe post de mini proiectile intimidante. Frica păzește bostanta; ce înseamnă 298 de suflete pentru jocul de putere? Un fleac. Cât vor exista lumânări, vor exista și cadavre pentru ele. Au grijă băieții.

Mai mult »

Discurs închinat prietenei noastre

Sursa foto

A fost cea mai populară; i-a ajutat pe toţi, mai mult sau mai puţin. A jucat rolul unei utopii cam toată viaţa şi a insuflat exuberanţă tuturor celor pe care i-a atins. Aş putea spune că şi-a dedicat cu osârdie toată fiinţa ei celorlalţi.

Nu ştiu dacă altcineva din anturajul tău ar putea să-i depăşească influenţa asupra ta, asupra mea, asupra tuturor. Pot să afirm cu vehemenţă că un prieten mai încurajator ca cea despre care vorbesc nu ai avut. Cât a trăit, a avut o sete nebună de expansiune. Şi-a hrănit rădăcinile cu naivitatea/disperarea/neputinţa celor care i s-au destăinuit sub cele mai intime aspecte.

Ani buni a fost pălmuită de nuditatea majorităţii, de mâinile întinse, ramificaţii ale unor trupuri şubrede, a fost sechestrată în minţile şi credinţa multora, iar toată bizareria de sentimente ce au bombardat-o i-a conferit rădăcini găzduite adânc de cotloanele pământului.

A personificat tutunul, alcoolul, ba chiar a metamorfozat orice venin frumos colorat în licorile benefice din paharele prietenilor ei. Marasmul oamenilor i-a dat de lucru şi, în cele mai multe cazuri, ea le-a fost aproape. Chiar merită o statuie, stimaţi invitaţi, cavoul acesta bine executat fiind prea puţin pentru câte a făcut pentru voi, pentru noi.

Cecitatea psihică a devenit specialitatea ei. Am urmărit-o îndeaproape când apela urgent la simulacru şi îndopa cu pastile nenorocitul famelic din faţa-i, dar n-o puteam opri. Niciun om, în afară de cel care-i cerea ajutorul, n-o putea opri.

Ai mai văzut pe cineva cu atâta putere? De ce ne aflăm astăzi aici? De ce a devenit cimitirul neîncăpător? Chiar aţi cunoscut-o toţi?

În fine. Părinte, puteţi începe slujba în cinstea Speranţei.

PS: speranţa moare ultima, dar va muri, ivenciăli.

Speranţa
n. prima – d. ultima

Mai mult »

Scrisorile de dragoste şi câinii nedomesticiţi

Sursa foto

A fost odată Scufiţa Roşie. Lupul cel şiret a răpit-o. End of story.

Când am auzit poveşti prăfuite din era scrisorilor, m-am uitat la noi, tinerii de azi. Avem acces la Facebook, Twitter, WhatsApp, BBM, Gmail, Yahoo, Snapchat (!), Google +... De oriunde, chiar şi din WC, incinta-gazdă a atâtor poze decente cu iubite ce se dau la lupi.

Revin la vremurile apuse, când tânărul îndrăgostit pleca încrezător în armată, lăsându-şi iubita înflăcărată acasă, visătoare la permisiile soldatului cu inimă de ciocolată. El şi ea nu ştiau de emoticoane, de offline messagges, de buzz, de poke. Ei îşi expediau toată dragostea prin Poşta Română, iar contactul destinatarului cu rândurile împroşcate cu cerneală avea delay, ay, ay, ay, şi nu ajungea să citească declaraţiile de dragoste în timpul necesar unei unde sonore de a ajunge de pe Lună la Houston, Texas. Aş putea spune că pe atunci iubirea se desfăşura cu viteza trenului.

Discoteca era deschisă 2 ore pe săptămână, vizionarea unui film pe VHS era mereu de evitat, căci iubita militarului detesta mirosul înţepător al ciorapilor împuţiţi din camera plină cu indivizi avizi după mişcările date pe fast-forward ale unor actori indieni mediocri. Lupii cei însetaţi după sânge fierbinte de iubite aparent abandonate erau, în timpurile alea, prin păduri, căutând hoituri de oi bolnave de-ale lui Ghiţă Ciobanul. Expunerea fetelor la viclenia câinelui nedomesticit tindea spre zero, iar parfumul din „email” (de deodorant de la turci) dăinuia în lobul creierului Scufiţei, nu cel aferent simţului olfactiv.

Azi, toată lumea e conectată, şi nu Nokia e responsabilă pentru asta. De mână cu tine, Scufiţa Roşie îşi face o poză la „hips” şi o trimite unuia pe Snapchat, mai îi dă un forward şi pe WhatsApp şi, între timp, cât tu îi cumperi îngheţată, mai bagă de-un checkin: „Cu iubi – at Parcul din Urlaţi”. Cam la viteza asta ajung lupii să adulmece hematiile zburdalnice ale „nevinovatelor”.

Aşadar, dragii noştri veterani, longevitatea unei relaţii din viitorul vostru – prezentul nostru – este de apreciat; nu, este demnă de maximă admiraţie! Nu e nevoie să vină cineva să ne „recruteze” cu arcanul. Scufiţa e-n primejdie la fiecare pas, la fiecare megabyte uploadat/downloadat, e un război rece-n desfăşurare, iar armele sunt la îndemâna oricui! Octeţii circulă la mişcare browniană, difuzia Social Media naşte fiare, naşte nevinovate, condamnă neatenţia. E un Revelion al lupilor în codrul luminat al internetului! E dracu’! :)

PS: lupul poţi fi chiar tu! Scufiţa Roşie chiar eşti tu! =))

Mai mult »

Un sfert de veac în pielea unei reptile

25 de ani fără „te iubesc”.

Cum să încep? Nu am spus nimănui niciodată cele două cuvinte, nici în glumă, nici în serios. Mi-a luat un sfert de veac să ating performanţa asta. Şi am iubit. Nu scriu asta pentru că sunt îngrijorat, ci pentru că nu-s îngrijorat! Eu sunt carapacea unei ţestoase. Sub ea se află teama de a sta întins pe plaja nudiştilor (probabil). Am nenumărate exemple în care mărturisirea asta (mă refer la cea sinceră) a distrus carapacea celui/celei ce a avut curajul să rămână cu chiloţii-n vine şi maioul atârnat de un baobab.

Receptorul s-a grăbit să arate lumii cum emiţătorul cifrului la propriu-i seif aleargă voios şi dezbrăcat prin curtea celui iubit, cea aparent invizibilă ochilor trecătorilor. Nasol, nu? Cum a fost posibil să ajung în punctul în care nici roata de tractor ce trece peste carapace să n-o spargă? Consecvenţa, cred. Şi... încăpăţânarea. Şi... teama, bineînţeles. Frica păzeşte bostana, spune un proverb. Doar că eu n-aştept ciorditori.

Moment potrivit pentru aşa recunoştinţă (declaraţia asta după care aleargă toţi e un semn de gratitudine faţă de persoana vizată, eu aşa cred) nu există. E doar aparenţa momentului propice. Până şi gândirea mea mai analitică e de acord cu asta. Fără matematică, fără schiţe, fără pattern-uri. E justificată fortăreaţa mea? Da şi nu. Dar e justificată „recunoaşterea recunoştinţei”? Da. Mereu. Nu-s mândru de „recordul” ăsta, dar dispare el. Câţi dintre voi aveţi carapace?

Mai mult »

Climaxul iubirii mele

Sursa foto

Am vorbit despre iubire, am făcut mişto de iubire, dar nu am scris niciodată despre ea, cea pe care o iubesc şi care mă iubeşte necondiţionat. Deşi mă suportă cu toate defectele cu care vin la pachet, aş iubi-o şi fără să-mi afişeze niciun pic de afecţiune. Deşi uit câteodată să-i arăt cât ţin la ea, nu primesc în schimb decât mai multă dragoste. Ea e acolo, lângă mine, indiferent de ce comportament am, indiferent de gradul de influenţă negativă pe care l-aş exercita asupra ei, indiferent...

Tu ai pe cineva în viaţa ta care corespunde descrierii mele? Am iubit-o de la prima vedere/atingere, iar starea ei de spirit, fericirea ei, nefericirea ei, m-a „lovit” întotdeauna, chiar la nivel organic. Tu ai iubit vreodată pe cineva aşa de tare? Eu ştiu că ea este cea mai importantă în viaţa mea, iar cuvântul „certitudine” este un substantiv slab pentru descrierea siguranţei din declaraţia mea. Poţi spune şi tu asta despre cineva?

Poţi spune şi tu asta despre ea? Bine, îmi vei spune, dar mai sunt şi altele, nu-i cazul să-i ridici statuie exclusiv ei. Te-aş contrazice cu vehemenţă şi, pentru a-mi susţine argumentul, da, i-aş ridica şi statuie! Ea este singura pentru care am senzaţia că iubirea ce i-o întorc e dramatic de insuficientă, nicio floare, niciun parfum, nimic lumesc nefiind de ajuns pentru a-mi manifesta sentimentele sau, mai bine zis, pentru a face palpabil cel mai nobil lucru din umanitate: iubirea.

Nu este perfectă, cum nici cea din viaţa ta nu este perfectă, dar e perfectă pentru mine (sună a clişeu, dar ştim cum sunt clişeele...). Aş putea arunca figuri de stil cu lopata, aş putea să-i scriu cântece, poezii, să-i aduc nisip din interiorul piramidelor, praf de stele, dar ea m-ar opri din „spasmul” meu demonstrativ şi mi-ar spune că eu sunt suficient, că prezenţa mea e cea mai mulţumitoare, că existenţa mea în viaţa ei e îndestulătoare.

Ţi-a spus şi ţie cineva asta? Chiar dacă nu ţi-a spus-o, sunt sigur că ai simţit asta. E ea, mama. La mulţi ani, MAMĂ!

Mai mult »

Voma lumii şi terciul de barabule

Sursa foto

L-am neglijat, este? La blog mă refer. Oricum nu am nicio idee despre ce urmează să scriu. Aşadar, să purcedem. Cel mai mare handicap al omenirii e caracterul famelic al autodistrugerii, şi nu autodistrugerea-n sine. Umanitatea e asemeni unei filoxere, dar din acelea avide după putere, după puterea de a distruge cât mai multe rădăcini şi frunze, până când nu mai ai din ce face vin.

Aş aduce-n discuţie şi câteva versete din Biblie care atestă ce spun şi, mai ales, ce vedem, dar, din cecitate religioasă voită (dacă-mi permiteţi), nu voi apela acum la cele sfinte. De la Iuda-ncoace, venalitatea e o trăsătură de caracter aproape egal dispersată în perioadele istorice, iar litaniile celor oneşti sunt găleţi (la 10 litri) de apă aruncate-n disperare pe nisipurile deşerturilor.

Aş fi nebun să afirm că Einstein, Oppenheimer sau Fermi au amplificat fisiunea şi fuziunea omului, generic vorbind. Războaiele, cruciadele, inchiziţia şi lagărele naziste, comuniste, anglo-franco-americano-carcinoide (!), defrişările, braconajul, urbanizarea... Am obosit. Toate cele enumerate şi alte mii de astfel de „acţiuni benevole” dau de mâncare cu polonicul autodistrugerii. Filmele SF, a căror acţiune e plasată în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat, arată mereu o planetă stearpă, oameni degradaţi, oraşe în ruină. Aştia de le fac ştiu foarte bine că „SF stands for future reality”, ca s-o spun aşa. Dezvoltare durabilă pe dracu’!

Când unui bebe îi dai cartofi pisaţi până când crezi tu (ca părinte) că s-a săturat, cel mic vomită, asta pentru că el nu leagă două cuvinte, deci nu-şi poate exprima pe-nţelesul adultului saţietatea. Lumea noastră e bebeluşul. Cartofii pisaţi îs banii. De fapt, terciul de barabule e conglomeratul acţiunilor şi măsurilor financiare, psihologice, economice, sociale, politice, religioase (bagă, bagă) ce îndeasă gura maselor întru obţinerea banilor. Cine e părintele? Hehe... Wall Street-ul, masoneria, corporaţiile ce-ar putea cumpăra toată Africa, Scaraoschi, ăla, aia, ăia.

Voma lumii va fi funestă. Toată regurgitarea Pământului va scoate bancnote pe jumătate digerate, radiaţii ionizante, sânge sintetizat, ură, morţi, vii, teism, păgânism, macete, pietre, 9mm şi chiar pe Iehova, Dumnezeu, Allah, Buddha... Am obosit.

De ce am scris asta acum? Nu ştiu. Aş fi scris-o vreodată? Ştiu: da. Lumea nu ştie să danseze, dar are săbii. Confucius a spus asta; are dreptate: „Never give a sword to a man who can’t dance.”

Mai mult »

Regret

Sursa foto

Regretul. Căinţa. Părerea de rău. Remuşcarea. Spune-i cum vrei. Cât cântăreşte el în balanţa necalibrată numită viaţă? Ne naştem, articulăm cuvintele, mergem, studiem, trudim, murim. Sentimentul de azi se întrepătrunde armonios cu elementele sumarului. Conştientizarea lui zbârceşte pielea în grimase, zdrobeşte spiritul, stinge nimbul gri al eului, bagatelizează intenţia în sine etc.

„Arată-mi-l cu degetu’ pe cel care n-are niciun regret”, ar suna blamarea-eschivă a unui trecător interogat fugitiv. Omul-prototip nu ar avea motive să se căiască, dar hei, cine-i prototip?! Până şi prototipurile antropice au hibe, că doar sunt făcute de omul neprototip. Aşadar, exemplul perfect nu există, cel puţin nu pe la noi. De ce apare mereu remuşcarea? Răspunsul superficial ar fi: oamenii greşesc, e în firea lor.

Chiar absenţa greşelilor (sau a absenţei abundenţei lor) e motiv de regret, deci răspunsul superficial cade (d-aia i-am şi pus eticheta asta). Monotonia e motiv de regret. Abstinenţa e motiv de regret. Impulsivitatea e cloşca regretelor... Chiar şi mercenarii au regrete! Cu scobitoarea nou-nouţă-n gură, stau şi mă gândesc la natura omului din mine şi din tine. Nu mă ajută, aşa că sorb din bere.

Bingo! OAMENII SUNT SLABI. Rezultatul operaţiei 5% alcool supra 10 înghiţituri a elucidat „misterul” (n-am descoperit apa caldă) ce a fost eludat de scobitoare. Analiza umană SWOT are ditamai W-ul. Nesiguranţa siguranţei şi anemia S-ului împovărează mintea şi trupul (deja istovit de vrăjmaşul imponderabilităţii), slăbindu-l. Sudoarea e slăbiciunea ce părăseşte corpul, a zis cineva. Eu spun că regretul e lâncezeala minţii evacuată prin... nu, nu avem ţeavă de eşapament.

Realizată cu schepsis, analiza aia mai scoate la iveală ceva esenţial: FIECARE OM ARE O DOZĂ DE BUNĂTATE. Regretul, acest cocoşat de la Notre-What?, în proporţie de x% [ponderea căinţei din bunătate diferă de la individ la individ; „îmi pare atât de rău că nu i-am mai dat un pumn” :) ], e apa regală ce atestă puritatea aurului din om. Nu e bine să ai regrete, dar ai. Nu abuza!

Mai mult »

Comerţul metafizic

Sursa foto

Pentru cât/ce ţi-ai vinde sufletul? Aparent, toată lumea militează pentru valoarea nepreţuită a unei vieţi de om, dar ei susţin un precept de carne şi oase. Eu iau bisturiul şi fac o incizie fină în geamlâcul ce respinge (din nou aparent) orice troc.

Ce vreau eu să măsor? Intensitatea cu care fotonii pătrund prin crăpătura din seiful închis ermetic (iar... aparent). Văd zilnic latura ascunsă a „trocului” prin care semenii îşi scrijelesc oglinda-portret pentru lucruri mărunte (unanim caracterizate „mărunte”), pentru lucruri mari (aparent mari), pentru statute, pentru monedă, pentru vise (aparent) irealizabile, pentru ea, pentru el (da, schimbarea propriei firi pentru cineva o consider amanetare a sufletului; adesea nu-l mai poţi recupera), pentru nimic (mult), pentru tot (puţin).

Încă ceva: într-adevăr, cererea de ofertă pe piaţă este mare, asemeni entităţii ce reprezintă obiectul vânzării. De-a lungul vieţii (termenul de valabilitate al „produsului”), omul îşi înstrăinează patrimoniul în întregime sau în rate. Aşadar, legile fizicii se aplică şi-n medii în care ea nu poate influenţa (aparent): la presiune (din partea ta/mea/noastră/voastră) mare, crestătura iniţială şi neglijabilă (aparent) devine din ce în ce mai mare, înghite flămândă şi mai multă „lumină”, iar invazia metamorfozei interioare este inevitabilă.

Hăul străin ia locul sufletului deunăzi familiar. Actul de vânzare-cumpărare s-a definitivat. Fizica a biruit în lupta cu metafizica. Abstractul a învins esenţa. Recele a absorbit caldul. Diagnostic: schizofrenie fără manifestare.

Mai mult »

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – antiteză enciclopedică

Sursa foto

Toată lumea aleargă după ceva atât de simplu, dar atât de greu de atins, respectiv fericirea. Mai precis, cum spunea Cioran: „toate întrebările se reduc la atît: cum poţi să nu fii cel mai nefericit?”. De fapt, tot periplul ăsta zadarnic serveşte unui scop parţial.

Osârdia epuizată de fiecare suflet este direct proporţională cu vicisitudinea devoratoare de carne şi nimb, iar deznodământul inevitabil este fericirea infinitezimală sau, mai bine zis, nefericirea vlăguită. Dezamăgirea omenirii, luată generic, conlucrează cu toate domeniile ştiinţei pentru a-şi masca tartuferia şi a birui în eterna luptă cu voinţa aparent nedesţelenită a omului naiv, deci a întregii lumi.

Ea mituieşte reacţiile enzimatice şi produce oţetul mâhnirii ce stinge orice mijire glucidică şi dătătoare de speranţă. Ea sapă adânc, mânată de un impuls euristic, până la nivel nuclear şi provoacă scandal subatomic, fisiuni eteroclite (sunt aşa deoarece, în loc de neutroni rapizi, expulzează violent particule de amăgire, combustibil ieftin ce alimentează stoicismul oamenilor în îmbrăţişarea incomensurabilei dezamăgiri finale).

Ea suceşte trupurile lui Watson, Crick și Wilkins („norocul” lor că au putrezit...), căci demonizează legăturile dintre bazele purinice şi pirimidinice, rezultând un ADN predestinat întemniţării gazdei în cufărul ricoşeurilor genetice ancestrale.

Ea sfidează universul şi anulează utopiile, pictând o paloare efemeră pe obrajii celebrei matematici abstracte şi exacte; din zero face unu, din unu face doi, iar mulţimea numerelor naturale e hanul alaiului de încercări nereuşite ale omului de a se opune deziluziei şi are un număr de camere ce tinde spre infinit.

Ea aţâţă magma şi bagă zâzanie în litosferă, ridicând munţi în plin şes şi săpând depresiuni în piscurile cele mai semeţe; obligă (da!) sclavul (omul) să administreze steroizi propriei amăgiri şi continuă urcuşul şi coborâşul (de ce nu?) anevoios fără a privi în spate.

Ea e sentimentul ascetic cel mai popular. Se hrăneşte cu seducerea lumii; o amplifică, o fierbe, o purifică şi o absoarbe la o plimbare prin parc, asemeni unui peripatetician ce-şi alimentează spiritul cu gânduri atent alese la umbra unui copac bătrân. E un prânz îmbelşugat, plin de asteroizi – rămăşiţe ale planetelor mândre – o cosmogonie gastronomică pusă în marşarier...

Mai mult »

Jungla din capul tău

Sursa foto

Sălbăticia nu a fost niciodată mai promovată de propria minte ca-n zilele noastre. Insurecţia sinelui împotriva sinelui este aparent tardivă, dar lesne de declanşat. Ideile deşucheate se înarmează cu arsenalul armatei SUA (bâte, roci ascuţite, săgeţi otrăvite) şi agasează Pentagonul principiilor statornice.

Războiul Civil din raţiune se soldează mereu cu bălţi de sânge al căinţei, cu numeroase convingeri ce au capitulat şi cu o indiferenţă cruntă a resemnării, un pact care este semnat cu eşarfa la ochi şi cu ultima picătură din călimara cu cerneală. Tu, observatorul pasiv din afara răscoalei, nu vezi decât evacuarea sonoră şi vizuală a încăierării triburilor veşnic adverse din mintea lui. Auzi pocnituri (vocile versatile ale regretului) şi vezi gărgăunii fumegânzi din vârful eucalipţilor (ceea ce numim adesea „nu te mai recunosc”).

E un talmeş-balmeş de sugrumări indolente, canibalism de fundamente, atitudini elucubrante ce devin mame vitrege ale logicii. Mintea guvernează, dar nu intervine. Barbaria în desfăşurare - ritul sângeros care îmbină inadmisibil de armonios învălmăşeala cu ordinea – are un singur martor. El are mustrări de conştiinţă, dar priveşte neputincios şi cu ochii înlăcrimaţi. Ştie că vor exista victime colaterale, ştie că nu există o autoritate care să se impună în pădurea tropicală a raţiunii şi tace.

Ar părea o prezenţă frivolă, ce afişează un soi de indiferenţă masochistă, dar numai dacă e judecat de minţile din afara barierei riguroase confecţionate din liane neuronale. Din fericire, nu-i văzut de nimeni. Nici martorul tăcut, nici masacrul mistricit. E o conflagraţie mondială, dar locuitorii Globului habar n-au că le sunt amputate membrele. Mintea e tumefiată.

Este o presiune atât de mare, încât detonaţia fiecărei idei/concepţii (în parte) ce-şi dispută episodul de supremaţie ar provoca răbufnirea calderei glagoriei sub asediu. Martorul apelează la subterfugii, iniţiază demersuri clandestine de dejucare a conflictului primitiv, dar ajunge la inevitabilul deznodământ: strânge garoul cât poate de tare şi stă la mila coagulării. Cruzimea cu care sunt sacrificate preceptele din stâncă e fascinantă, dar tragică.

E un festin violent, asemeni unui dineu somptuos al leucocitelor. Martorul schilod intră în sevraj. Vrea să fie pace din nou. Am spus că nu intervine, dar face ceva ce influenţează într-un mod determinant sfârşitul încăierării triburilor. Din secătuita dorinţă de a restaura liniştea în junglă, închide ochii, îşi etanşează urechile, pune căluşul în gură şi aşteaptă.

Totul revine la normal în decurs de câteva secunde. Bilanţul: mii de morţi, mii de victime colaterale, mii de teze fundamentale ucise. Preţul plătit: mii de noi rânduieli, mii de idei dăunătoare, mii de raţionamente defectuoase, dar suverane. Martorul se trezeşte, priveşte în juru-i consternat, vede că nu-i nimeni care să-l judece şi îngenunchează în faţă noilor conducători.

Mai mult »

Am o oglindă pentru tine

Sursa foto

Hai să-ţi spun câteva lucruri despre tine. Promit că n-o să te ridic în slăvi! Fac o listă; îmi place impactul vizual pe care-l are asupra mea.

- De cele mai multe ori eşti de partea ta, dar câteoadată întorci armele împotriva-ţi şi te alături Coaliţiei Autodistructive, ca la 23 august 1944.

- Îţi ştiu secretul: ai secrete. E bine să le ţii într-un cavou transparent, dar pe care numai tu-l poţi vedea? În viziunea mea, e excelentă mişcarea. Nu trebuie să ai încredere deplină în nimeni.

- Minţi mult. De fapt, te minţi mult. Deseori devii agnostic.

- Îl ai pe Dumnezeu şi pe Necuratul în tine. Pe El Îl uiţi frecvent, pe el îl invoci frecvent/îl provoci/îl zgâlţâi/îi manifeşti dorinţele prin trupul şi mintea ce-ţi sunt captive în carcera răului.

- Te asemeni cu mine în multe privinţe, dar te deosebeşti de mine într-o manieră atroce deopotrivă.

- Ai înclinaţie spre bine, dar răul, deşi are hipocentrul adânc îngropat, erupe facil la stimuli externi infirmi, spre deosebire de prima stare, al cărei epicentru e omniprezent, pretutindeni.

- Duci adesea o luptă cu propria-ţi persoană, câştigând dezamăgitor de des latura ta slabă (dezamăgitor şi paradoxal).

- Aportul tău la consolidarea rezervelor de ură, invidie, mândrie, aroganţă, parvenitism şi celelalte compartimente ale containerului securizat din mintea-ţi vulnerabilă la aviditate de smog spiritual este exagerat de însemnat.

- Îţi place diversitatea. Iubeşti muzica... Vrei mereu cântece diferite, dar te afunzi în nimicnicie când te loveşti de paşi noi de dans. Râvneşti mereu la ritmul tău, indiferent de ce cântă lăutarul vieţii. Uneori îndrăzneşti să întri-n hora nouă, prinzi coregrafia din mers, dar, mai agresiv decât instinctiv, revii la ritmul tău cu prima abatere a vreunui dănţuitor sau cu ocazia primei note ratate a violonistului.

- Conştient de propria plafonare, iar minţi. Iar te minţi, dar continui, în spiritul ameliorării intenţionate şi a continuării jocului, fără să modifici măcar un micron din autostrada cu 4 benzi pe sens ce-ţi aparţine în întregime şi pe care nu circulă nimeni. Ba circulă cineva: tu!

- Ai episoade de luciditate ecleziastică, psihologică, biologică, profană. Meditezi asupra lor preţ de câteva clipe şi te descotoroseşti de ele ca de-o banală răceală. Redevii diabetic, redevii un obsedat de beţia insulinei pe care luciditatea n-o poate secreta asemeni unui pancreas sănătos.

- Uiţi. Eşti amnezic 24 de ore din 24. Omiţi ce-i important, dai vina pe Soare, pe Lună, pe noi, pe viaţă, pe lăutar.

- Ca şi mine, pui mare importanţă pe a da importanţă lucrurilor fără de importanţă.

- Noi doi ne asemănăm, iar deosebirea nemăsurabilă dintre tine şi mine ne face şi mai identici. Suntem diferiţi şi înotăm într-un iaz cu mii de peşti diferiţi. Milioane. Miliarde. Dar toţi facem acelaşi lucru: înotăm. Ce ziceam, semănăm...

Mai mult »

Play - fără rewind sau fast forward

Sursa foto

Nu putem vorbi despre ACUM. Când ne gândim să facem asta, e deja ATUNCI (din trecut). Ce vreau de la 2013? Păi e deja ATUNCI (din viitor). Nu există mâine, nu există ieri, există doar ACUM.

Nu vreau să fiu ca entuziasmata domnişoară ce avea plănuit totul pe un carneţel (10:00 – mers la cofetar; 11:00 – coafor; 13:00 – probat rochie de mireasă...). Ar fi mers totul ca-n agendă, doar că i-a apărut un leu în faţă...

În momentul ACELA (ACUMul ei), toate appointment-urile s-au evaporat, amprenta pastei din carneţel şi-a pierdut din „linii”, iar viitoareea mireasă trăia la maxim în prezent (a se vedea Mooji pe Iutub).

Leul a adus-o cu picioarele pe pământ. Şi-a amintit de clipă. Şi-a amintit de ACUM. Nu-mi doresc să am lei care să-mi amintească să trăiesc în prezent, dar îmi doresc un self awareness viu! Ceea ce vă doresc şi vouă. Carpe diem.

Mai mult »

Tu şi ei

O ştii p-aia cu „Atunci când o superi pe iubita ta, altu’ o face să zâmbească etc...”? Hai să-ţi prezint eu ceva de peste 50 de grade (concentraţie alcool). Au fost alegeri parlamentare, s-a votat, USL a câştigat, ARD a câştigat, PPDD a câştigat, UDMR a câştigat. Noi ce-am câştigat?


1. Când tu ai mers la vot cu cilindrul revolverului plin de praf de speranţă, ei divizau furtul aproape frăţeşte.

2. Când tu ai fost mulţumit de rezultatele alegerilor, ei au anunţat că vor mări taxele şi impozitele.

3. Când România a lăcrimat de bucurie, ei au rânjit şi au promis că salariile nu vor creşte.

4. Când tu te zbăteai să extragi ultima picătură de sevă monetară pentru a-ţi plăti rata la bancă, ei erau protagoniştii unui jaf de zeci de milioane de euro.

5. Când ATM-ul expira aer comprimat, contul lor inspira mangoţi.

6. Când 500 şi ceva de oameni decid pentru noi, milioane istovesc pentru ei.

7. Când tu te rogi să primeşti aprobarea la programul „Prima Casă” şi nu primeşti decât un răspuns negativ, ei îşi mai adjudecă un apartament pe la Mamaia.

8. Când bâtrânii şi copiii rămân prizonierii zăpezii, ei administrează conturilor lor antivomitive fără prescripţie medicală, căci preţul deszăpezirii/km este prea mare pentru stomacul contractat al băncii.

9. Când îi cumperi copilului tău o crenguţă, deoarece bani de-un brad nu ai, ei schiază semeţi prin pădurile staţiunilor de renume din ţară/străinătate.

10. Când tu îţi ştrangulezi orice formă de mânie, ei îşi violează bunul simţ şi nu primesc pedeapsa cu închisolarea, ci... aplauze.

Sursa foto

Mai mult »

Spuma din colţul gurii

Sursa foto

„E luna cadourilor. E luna sărbătorilor. TREBUIE să fim mai buni!” – remarc în fiecare an caracterul imperios al acestui „call to action” decembrist. Omul a fost dintotdeauna ipocrit. Chiar dacă a mâncat pâine cu ceapă 6 zile, dar duminica şi-a dilatat prapurul la maxim cu două pizza XXL, el a avut grijă să evidenţieze acest lucru şi l-a catalogat drept normal, de rutină. Şi-a băgat membrul în toţi şi toate 350 de zile din an, dar în celelalte 15 zile de sărbătoare a fost sfânt/evlavios/pudic/bun/solidar (luaţi-le împreună sau separat).

Fraţilor (religios exprimându-mă), să fii bun sporadic, când predominant eşti foc şi pară, nu-ţi recuperează aureola, nu ajungi în Rai, nu vei fi mai sănătos, iar Moş Crăciun/Nicolae/Iepuraşul nu va fi mai darnic! Dacă eşti full time nenorocit, weekend-ul eliberator nu-i decât „spuma din colţul gurii ce apare la însetaţi” („Con Air”).

În regulă, te-ai hotărât să faci un bine. Nu-ţi da singur la gionoate, doar ca să fluiere fault! Nu mai da „mass” prin târg când faci o faptă bună. Singurii care trebuie să se bucure de acest lucru sunt omul pe care l-ai ajutat şi tu. Notorietatea picăturii tale de bunătate nu o face să fie păstrată în recipiente extraordinare prin muzee.

Nu eşti mai presus decât un om ce-a donat 2 euro fundaţiei X şi nu s-a lăudat nimănui, doar fiindcă suma de 100 de euro virată de tine în contul fundaţiei Y e deja subiect de discuţie într-un cerc de 1000 de persoane.

Ştiu, vrei să afle lumea că nu eşti 24h/24 malefic/superficial/mândru/[insert here any bad attribute]. Persoana căreia i-ai oferit sprijinul tău nu are nevoie de această cosmetizare a sinelui forţată; ea va aprecia gestul şi te va ridica-n slăvi sau nu, dar nu-ţi va verifica istoricul.

Fă un bine, dar fă-l în primul rând pentru cel nevoiaş şi pentru tine (e un sentiment extraordinar să poţi avea resursele/calificările de a ajuta pe cineva şi să o poţi face), dar restrânge aria de propagare a „undei de şoc” la voi doi. Aşadar, modestia are încrengături şi-n acest context. Ţine minte!

Mai mult »

Necrologul umanităţii veşnic vii

Sursa foto

Mai scriem şi noi ceva? :)

Aţi spune că nu cunosc sensul cuvântului din titlu, dar greşiţi. Am folosit această alăturare fără de randament pentru a evidenţia eficienţa serului injectat în carotidă, fără ca aceasta să explodeze şi să împroaşte pereţii lumii cu...

Totalitatea indivizilor cu conştiinţă şi raţiune (voi folosi pronumele „el” pentru a exprima colectivul/umanitatea/omul în sensul generic) a fost o obşte colorată, dar eu o văd din perspectiva unui daltonist. De fiecare dată când s-a văzut pe creanga cea mai subţire a copacului evoluţiei, a început să se zbânţuie frenetic până când acea ramură s-a rupt şi l-a trimis înapoi la rădăcini.

Şederea lui la origini nu i-a fost benefică niciodată; s-a zbătut neîncetat să evadeze din acel loc, deoarece complexul luciferic l-a bântuit mereu, iar dorinţa de înălţare (alimentată cu suzeta unui pui de mamut) a fost pururea bula de aer din seringa normalităţii ce s-a vrut expulzată (teama de a nu fi injectată în venele-i strâmte i-a mânat acţiunile pretutindeni, mereu).

El a fost bun la naştere, şi-a folosit ambele emisfere cerebrale la începuturi (în primele câteva luni de viaţă), dar apoi personalităţile opuse ale acestora au început să nu mai conlucreze, iar poteca lui spre decesul moral a fost scurtată. Ce ne-a adus la aceaste funeralii? Mândria sau goana după putere? Vrajba dintre emisfere sau amnezia indusă de propria sete?

Vinul din paharele de la masa slujbei de înmormântare e negru, amar şi inepuizabil, dar tot îl bem. El a simţit şi gustul dulceag al cadoului boltei din curte, s-a îmbătat cu aroma propriei bunătăţi şi a cules mereu roadele bune ale recoltei. Riftul cel mai dânc din copacul evoluţiei s-a produs când el a început să se îndoiască de calitatea vinului.

Iniţial a evitat să mai bea din acel soi, a apelat la alte mijloace de a produce... Agitarea paharului a devenit din ce în ce mai violentă, simţul olfactiv s-a alterat şi el nu a mai avut satisfacţie. A distrus toată via! Ce a plantat în loc? Tăciuni! Supurarea vaselor liberiene a eliberat cantităţi însemnate de sevă elaborată. Era amară, neagră ca tuciul, vâscoasă...

Dar lui i-a plăcut. N-a mai agitat paharul, nu s-a mai arătat nemulţumit de miros. A continuat să taie fiecare butuc de viţă de vie şi a sădit seminţele mălurii în fiecare nanometru pătrat al celulelor sale. Aţi ghicit.

De aceea îl îngropăm. A băut prea mult! S-a îmbătat cu negura din riftul ce desparte emisferele. A uitat să privească peste dâmbul scund ce lui i se părea a fi Chomolungma. A uitat...

Mai mult »

Nimeni nu vrea ca tu să fii liber

Sursa foto

Un om extrem de inteligent a spus asta: „Nimeni nu vrea ca tu să fii liber, nici măcar părinţii tăi!”. A dezvoltat un pic şi m-a lăsat în pom. Apoi am realizat ce-a vrut să spună. Dacă ai familie sau eşti legat cumva de cineva (influenţezi şi vieţile altora, cel mai probabil), a fi liber este un concept jovial perceput (mai „scapi” la o bere, o ieşeală cu fetele etc.).

Libertatea absolută n-o avem noi, ăştia ce se zbat în societate. Dacă ne-am permite să îmbrăţisăm acest conglomerat complex, ar însemna să ne izolăm complet. Libertatea totală înseamnă să te ai sub tutelă doar pe tine însuţi, să răspunzi doar de tine (omul ăla de 1,70 metri, 80 de kile, păr şaten, ochi albaştri... deci materia ce te găzduieşte).

Asta ar trage un semnal de alarmă şi ar trezi statul (nu mai trebuie să le plăteşti taxe), proprietarul (nu mai primeşte chiria), familia (cum să-i laşi de izbelişte?)... Teoretic şi practic, ai deveni primitiv. Ajungând la concluzia asta, am mai extras o remarcă esenţială: evoluţia l-a privat de libertate (gradual) pe om. Pe măsură ce au apărut noi descoperiri, noi principii, noi reguli, civilizaţia, societatea, omul şi-a strâns cureaua până a-nceput să-i taie mijlocul.

Luai o banană din pom, nu plăteai nimic, vânai un porc mistreţ, nu plăteai nimic, te încălzeai în faţa focului, nu plăteai nicio gigacalorie. Observaţi nuanţa? Nu ai mai cotiza, statul nu ar mai primi, se năruie delimitarea, apare libertatea. NU! Aşa ceva nu se doreşte. Nu în zilele noastre :)

Evoluţia ne va duce din nou la primitivism (garantez). Paralel cu progresul, s-a dezvoltat şi declinul ecosistemului pământean. Scoţi fier să faci poduri, scoţi petrol să alimentezi maşinile, defrişezi păduri să faci blocuri. Când aceste resurse se vor termina, primitivismul va lovi!

Am folosit verbul „a lovi”, deoarece întoarcerea bruscă la origini, într-o eră în care totul vine de-a gata, va avea repercusiuni identice cu cele generate de un croşeu puternic în falca expusă (vom fi prinşi cu garda jos, categoric). Din moment ce te-ai detaşa de tot angrenajul ce face ca lumea de azi să „meargă”, una din rotiţele dinţate va părăsi mecanismul, apoi alta, apoi alta...

Lumea va şchiopăta, statele vor rămâne betege, corporaţiile îşi vor amputa membrele. Nu se vrea aşa ceva! E periculos... Aşadar, nu suntem liberi! Ei bine, nici n-am căutat să fim :) Aborigenii îs liberi, însă. Şi puri.

Mai mult »

Cine eşti TU?

Sursa foto

Nu vreau să devin prea profund, dar o să despic firu-n două (nu-n patru). Am scris acum câteva zile ceva de genu’: „creierul nu guvernează fiinţa umană”. Exemplul cel mai simplu e reprezentat de următoarea situaţie: scrii pe o pagină operaţia „2+3=5”. De la căutarea foii de hârtie, până la scrierea rezultatului calculului matematic, creierul este cel care face totul posibil (el e procesorul).

„Logistica” întregului proces este reprezentată de instrumentul de scris, materialul pe care se scrie, şi mâinile tale. Bun. Acum începe despicarea. Meritul înşiruirii logice a acelor simboluri aparţine creierului. Dacă nu ai vrea să faci operaţia de adunare, n-o vei face. T

Tot partea cea mai importantă a sistemului nervos e cea care îţi „opreşte” mecanismul de calcul, însă cine-i „dictează” maşinăriei să efectueze aceste acţiuni? Unitatea computerului vostru face tot, da? Dacă n-ar fi mouse-ul şi tastatura, n-ar face nimic. Care-i şoarecele şi keyboard-ul creierului nostru? :) Eu cred că nu cerebelul deţine controlul suprem, ci altcineva: TU!

Poţi să-i spui entitate, spirit, eu, inner you etc. Răspunsul pe care mi-l dau mie la întrebarea „cine eşti TU cu adevărat” este constituit de ceva simplu, care are legătură cu religia. Eu, omul care crede în ceva mai presus de tot ce ne înconjoară, consider că TU este Dumnezeu.

Acel eu lăuntric nevăzut, dar omniprezent, este Creatorul, amprenta Lui pe fiecare din noi. Când se spune că-n iubire nu-i loc de raţiune (influenţa creierului), ci doar sufletul guvernează, adevăratul TU este acceptat. Ce părere aveţi? Aberez? :)

Mai mult »

Întrebări lugubre

Sursa foto

Una scurtă de luni.

1. Care sunt şansele ca un amărât ce se trezeşte peste noapte cu o sumă mare de bani în cont (mă gândesc la 7 cifre... în euro), să devină din nou pârlit în foarte scurt timp?

2. De ce Felix Baumgartner nu a strigat „Geronimooooo” (ca-n „Johnny English”) când a sărit de la 39000 de metri?

3. Dacă tot am văzut stenogramele lui Blejnar, „naşul din sufletul nostru” chiar a cununat/botezat pe cineva?

4. „Am stat în comă timp de un an. După 367 de zile în beznă, la radioul din camera de spital s-a difuzat o piesă de-a lui Justin Bieber. Minunea s-a produs: m-am trezit! Să sting tranzistorul...” Are JB puteri supranaturale?

5. Există tipologii în lumea oamenilor: rechini, delfini, reptile (!), lei... Ce lighioană s-ar potrivi neamului românesc?

Mai mult »

Ultimele tale zile pe Terra

Sursa foto

Am văzut filmul „Seeking a friend for the end of the world”. Inspirat de ce-am văzut în el, vin şi va întreb: ce aţi face în ultima lună pe această planetă vulnerabilă? Se spune că nu e bine să ştii când vei muri, deoarece nu te vei mai bucura de viaţă (gândul ACELA te va bântui pentru tot restul zilelor).

Eu prezint aici o ipoteză ce va duce la dispariţia tuturor oamenilor, în sincron (macabru exprimat). Aşadar, dac-aţi afla că de azi în 4 săptămâni, totul se va sfârşi, cum v-aţi planifica ultimele 28 de zile de viaţă?

Am mai adresat întrebarea aceasta şi altor persoane, numai ca orizontul de timp era mai scurt (o zi). Aţi deveni violenţi (recurgeţi la gesturi extreme: furt, viol, crimă?), aţi ierta, aţi călători în locurile mult visate, v-aţi culege toate seminţele de curaj şi aţi face mărturisiri ce nu le-aţi fi făcut în viaţa ce nu era ameninţată de extincţie, aţi fi mai buni/mai răi?

Pe hârtie, mie cel puţin, îmi vine uşor să îndrug câteva „to do activities” în pragul Apocalipsei. În realitate e mai greu. Sincer, nu ştiu cum aş reacţiona la aflarea unei astfel de veşti şi nu ştiu ce aş face. Sincer!

Ştiind că nu va mai fi nimic, e cam copleşitor. Mai ştiu şi altceva. Va fi un haos total, un fel de World Wide Wrath (onlainistic vorbind). „But it makes you wonder” – vorba lui Andy, întrebat fiind dacă ar flirta cu Brad Pitt, pe o insulă unde-ar fi numai ei =)) (The Office)...

Mai mult »