Creditul pe termen lung şi elixirul vieţii

Sursa foto

Inspirat de faptul că o cunoştinţă intenţionează să devină sclav modern (dar de data asta banca e beneficiarul), vreau să scriu câteva rânduri despre orizontul de timp aferent acestei încătuşări financiare.

Să presupunem că ai 30 de ani [e o vârstă la care consider (aici) că eşti statornic profesional, personal şi bănesc]. Faci un credit baban pe o perioadă de 35 de ani. Teoretic, de îţi plăteşti „dările” la timp şi în acelaşi amount (relativ, mai e o inflaţie, o fluctuaţie a dobânzii de referinţă etc), vei avea 65 de ani la desăvârşirea rambursării.

Nu ştiu care-i media de vârstă la noi, dar am fost optimist (nu-mi stă în fire) când am spus 30 de ani (ca şi prag al maturităţii necesare unui aşa pas important). Oamenii bântuiesc locuri de muncă din cele mai variate şi prost remunerate, încât limita de vârstă impusă de mine rămâne categoric în arealul fictiv...

Elixirul vieţii este imperios necesar (aşadar)! Dacă ai norocul să nu fii călcat de vreo maşină, stâlcit de molozul unei clădiri („victimă” a unui cutremur măricel; la noi „măricel” e suficient pentru a zgudui dramatic infrastructura) sau răpit de extratereştri (who knows?), pe la 70 şi ceva de ani poate vei cotiza (încă) la „moşier”.

Şi m-am referit strict la supravieţuire, ceilalţi parametri (banii, banii şi... banii) fiind consideraţi constanţi (ca „c”-ul ce simbolizează viteza luminii în vid). Drama datornicului nu stă (primordial) în plata ratelor, ci în efemeritatea omului. Timpul uită că pielea se zbârceşte, muşchii se atrofiază, puterea de procesare a minţii scade...

Îmbătrânim, dar rambursarea e „veşnic” tânără.

Postat in: ganduri,oameni,Romania,trist