Suntem cărţi parţial deschise

Sursa foto

Toţi avem secrete. Cât de bine-ţi cunoşti prietenii? Crezi că ştii tot? Am citit ieri pe Twitter ceva care m-a făcut să scriu rândurile astea: „No one is who you think”. Sunt 110 % de acord cu acest „statement”. Dar nu-i vorba de făţărnicie, parvenitism sau teatru.

E vorba doar de doza de neîncredere pe care ne-o păstrăm (sper că toţi fac asta). E o toleranţă pe care-o acceptăm şi e o nuditate personală peste care nu trecem (ceea ce e bine). Replici de genul „Nu-l credeam în stare de aşa ceva” sau „Credeam că te cunosc” sunt argumente solide în susţinerea acelui tweet.

Nimeni nu ştie despre nimeni mai mult decât cantitatea de informaţii aferentă gradului de permisiune îngăduit de cel ce se lasă cunoscut. Şi regula asta e general valabilă. „Eşti ca o carte deschisă pentru mine” nu înseamnă „te cunosc în totalitate”. Cartea aia deschisă o citeşti, îi afli mesajul, ştii din ce-i confectionată, de cine-i scrisă, editura, numărul de pagini, ISBN-ul etc.

Dar nu ştii în ce circumstanţe a fost scrisă, ce a simţit autorul în dreptul fiecărei fraze sau dacă materialul de lectură finit e rezultatul unei ciorne sau al unui document Word ce cuprinde conţinutul cărţii cap-coadă (e banal, dar e un aspect pe care nu-l ştim; 100 % nu mai e 100 %).

Autorul a făcut jaloane printre cuvinte şi a lăsat să se strecoare doar ce a vrut. Poate ideea de ansamblu a fost păstrată doar pentru sine, iar cititorului i-a fost expusă o frântură din aceasta. Aşa e şi la oameni.

Postat in: ganduri,oameni,twitter