Curajul

Sursa foto

Despre curaj o să scriu astăzi. Mă arăt simultan indiferent şi interesat de sinuciderea parţială (ego-ul lui a fost sinucis total, de unde şi parţialul... mai compensează fizicul) a lui Năstase.

Analizând (când eram interesat) situaţia la rece, am realizat că e nevoie de o doză mare de cutezanţă să apeşi pe trăgaci (când iei viaţa unui om) şi e nevoie de o neînfricare şi mai mare pentru a trage în tine.

Analizând la cald (când eram indiferent), am conspectat tot tomul de informaţii şi am redus toată tevatura din media la asta: curajul nu se naşte numai din frică (n-am descoperit apa caldă, ştiu, alţii erau conştienţi de asta înaintea mea, dar e blogul meu şi trebuie să aibă amprenta mea şi, implicit, răsfrângerea cunoştinţelor şi trăirilor mele).

Ruşinea poate cufunda o persoană sub dărâmături sau o poate ridica deasupra tuturor. Umilinţa are puterea de a îngropa destine, de a trece omul în anonimat sau (cazul fericit) de a semăna într-un individ tăria, pentru ca mai apoi să se conformeze situaţiei-limită şi să se transforme în curaj pur.

În cazul lui Năstase, curajul s-a exteriorizat aproape de la sine [presiunea, căinţa, ruşinea, umilinţa, mândria, conştiinţa alcătuind un conglomerat bine sudat ce nu putea fi sfărâmat decât (în crezul său) cu un glonţ]. Disperarea e (după mine) cel mai eficient detonator al pulberii petulanţei.

Odată cu dârzenia vine şi puterea (ştiţi exemplul ăla cu mama care ridică singură o maşină pentru a-şi scoate copilul de sub fiare?). Aşadar, curajul e forţa supremă ce-şi adună seva din oricare alt sentiment (adiacent sau ba).

Postat in: ganduri,oameni