Suntem musafiri

Sursa foto

Mereu când mă întorc acasă (la ţară) am reverberaţii insistente ce-mi trezesc auzul surd al sinelui; liniştea exemplară (da :) ), dialogul cu natura, susurul gârlei din apropiere, ţărâna desculţă (fără betoane, trotuare şi asfalt), şuieratul vântului, corul nesincronizat al zburătoarelor ce circulă netulburate (inexistenţa “semafoarelor”), nu-mi inspira niciodată sentimentul de “familiar”, dar simultan o face, fiind surprins mereu în mod plăcut de recitalul pe care mediul (ce nu-i cufundat în snobism social, infrastructural etc) îl susţine în faţa unui spectator veşnic fascinat.

Asist încântat la plurivalentul proces pe care universul vizibil îl efectuează şi care nu are pretenţia ca martorii să posede o minte comprehensivă. Inţeleg cu uşurintă ce reuşeste natura să săvârşească la o frecvenţă rutinară, dar când încerc să transpun eventuala executare a acestui “spectacol” în submulţimea insignifiantă umană a angrenajului grandios, mă blochez la imaginarea logisticii ce-ar face posibilă “concertarea” la cote extrem de ridicate (rutiniere în viziunea lumii… celeilalte lumi).

Cu precizie de ceas atomic, regenerarea naturii funcţionează brici, o creangă de cireş ruptă în grabă de câţiva preşcolari (de teamă să nu fie prinşi de “propitar”) fiind răzbunată de răsărirea unui nuc în cel mai arid loc… Cei cu sapa în mână deretică ogoarele întru înfiinţarea unei maternităţi de plante cu rod comestibil, iar natura, prin complexitatea ei uimitor de simplă, “măsluieşte” naşterea colectivă la care visează agricultorii, dând suflare altor fii pe meleaguri neatinse de uneltele plugarilor.

Păi cum aşa? Nu suntem noi, oamenii, cea mai dezvoltată şi avansată specie? Nu ne impunem în lumea asta prin inteligenţă şi raţiune? Ce-i cu paradoxul ăsta? Ne lăsăm învinşi de-un petic de pământ şi trei stoluri de înaripate? Cam da. De ce? Pentru că noi suntem musafirii, iar natura e gazda; ea face regulile :)

Postat in: ganduri,gazda,musafiri,natura,oameni,pamant