18:28
George Doga
De ce visăm (nu în somn, ci în realitate)? De ceva vreme mă agăţ cu urechea de ipoteze ca "fără ele n-am trăi", "ne fac să ne canalizăm eforturile şi ambiţia spre aspiraţia supremă" (parfumată o dată şi persistând mult timp) şi aşa mai departe.
Unii vor să devină astronauţi (hit în materie de vise :D) încă de la vârste fragede (când cresc mai coboară în altitudine, dar nu ating pământul, încă...), altii vor să piloteze maşini, o mică parte (cred :D) vor să fie preşedinţi de stat (oare Băsescu a visat aşa?), cert fiind faptul că dorinţele acestea arzătoare ne-au fript/ars/pârjolit pe toţi, în diferite perioade ale vieţii.
Căderea tavanului de stuf în capul aspirantului are loc atunci când acesta realizează că a ajuns în punctul în care e mai aproape de a fi cu picioarele pe pământ decât de Cirostratus (visul său). Ce este zăcământ pentru diamantul şlefuit pe care omul şi-l sechestrează într-un seif a cărui combinaţie n-o ştie (de o ştie, e un norocos, iar visul coboară de la himeră la ceva palpabil)?
Dacă prizonierul propriei dorinţe îşi pune cască, mănuşi, cotiere, genunchere, numai să-şi poată continua drumul spre atingerea visului său, deşi lumea din jur îl îndeamnă să renunţe, pentru că nu va ajunge acolo, se transformă în erou, model pentru ceilalţi, macheta vie a curajului, ambiţiei, stăruinţei? Sau devine un alt deţinut ce călătoreste în cerc de câte ori întâlneşte o fundătură?
E bine să visăm? Este firesc să renunţăm la aspiraţii la care ştim că le putem afla cifrul? Este condamnabil să credem în vise ce (aparent sau nu) nu-s realizabile în contextul în care ne aflăm (nu-i întortocheată asocierea, nu?)? Este visul o evadare din neputinţa constientizată sau izvor al unei dorinţe pure (sau ambele?)? Când visăm, ne minţim singuri, sau ne dăm cu şutu-n fund pentru a persevera? Multe întrebări...
Postat in: ganduri,oameni,realitate,vise
3 comentarii:
DA... E impartita si situatia cu visele si implinirea lor. Multumesc :D
Daca am fost eu atent ai vorbit despre vise in sensul de aspiratie, dorinta a ceea ce vrem sa devenim...
Mai interesant e visul ca si o a doua realitate (daca poate fi numita realitate), o realitate paralela care are loc simultan cu cea reala.
De exemplu X pleaca pana la cumparaturi, e deja intuneric si pleaca singur avand la indemana doar telefonul, castile si muzica sa de o viata. Pe drum asculta piesele favorite, piese care probabil contin fragmente ale unor evenimente din viata.
In acele momente, cat parcurge drumul, incepe sa faca abstractie de tot ceea ce il inconjoara (ia-o ca pe o hipnoza daca vrei, sub controlul muzicii); in aceasta realitate de vis, X isi imagineaza fie evenimentul de care muzica ii aduce aminte sub o forma controlata acum de un constient "corector" in care el face totul bine si nu-i scapa nimic, fie o intamplare imaginara tot cu el intr-un rol de erou sau, dimpotriva, personaj negativ (firul realitatiii in acest caz fiind dat de mesajul piesei).
Este si asta o perspectiva mult mai interesanta, zic eu, in ceea ce priveste visatul cu ochii deschisi.
Dar oare ce se poate intampla daca X traieste prea mult in realitatea perfecta? Poate el, la un moment dat, sa mai faca diferenta intre cele doua realitati? Sau macar sa nu le incurce, introducand elemente din ireal in real? Cred ca in ultimele doua cazuri vorbim deja de afectiuni care pot conduce la nebunie...
Visul ca si aspiratie eu cred ca este necesar. Sunt momente in viata in care, datorita stresului zilnic sau a altor evenimente care ne-au afectat, ajugem sa cedam si sa nu mai credem ca putem realiza X lucru si atunci intervine visul, care ne poate da un refresh la motivele pentru care visam la acel lucru.
E bine sa visam, dar sa aspiram la ceva la care putem ajunge... sa nu visam prea mult, sa nu ne agatam de un cui al carui perete se darama doar ca sa ne amagim ca "uite pot si eu, am sa reusesc". :)
Bun si punctul tau de vedere :) Si buna remarca real-ireal = nebunie :)
Trimiteți un comentariu